Gânduri din trecut…
Acum câtiva ani am avut şi eu 17 anişori… Da, ştiu, este incredibil… A fost vârsta în care m-am maturizat mult de tot. La vârsta aceea eu nu ştiam de cei ce vor să-şi facă rău singuri şi să nu mai traiască…. Nu înţelegeam eu exact ce motivaţie ar fi atât de puternică, de ce ar dori cineva să-şi facă rău când sunt atâţia care vor să-ţi facă rău… Departe de casa mea am dat de o fată cu părul lung cu ochii de un albastru atât de frumos… Te pierdeai în ochii ei frumoşi, nu-ţi venea să te mai uiţi la cer… Urma să împlinească şi ea 17 ani, dar avea un obicei destul de periculos: se ducea mereu spre marginea unui râu unde era şi un pod şi stătea acolo… În prima seară am stat şi am privit de departe ca să văd ce se întâmplă, poate aştepta pe cineva sau cine ştie? M-a văzut şi nu a făcut decât să-mi zâmbească uşor… Se vedea clar că parcă o deranjam aşa că nu m-am apropiat, am stat şi am privit-o ca să nu o las singură. Până la urmă a plecat după o oră şi ceva şi venise nimeni să vadă ce este cu ea. Toţi priveau de la distanţă, toţi, eu eram singurul care eram mai aproape.
A doua seară la fel, dar de data aceasta am prins curaj şi dacă am văzut că ea deja se obişnuise cu mine, m-am apropiat… Câte un pic ca să nu o sperii. Până când eram lângă ea. Mi-a zâmbit atât de frumos… Deşi a fost un zâmbet scurt. Dar acum se simţea în privirea ei că nu o mai deranjam… Nici nu mai îmi aduc aminte care a fost prima întrebare, prima afirmaţie, care a fost primul cuvânt scos de mine. Pur şi simplu nu mai ştiu, dar am reţinut că a fost prima fată pe care am privit-o numai în ochi, a fost prima fată la care aveam curajul să nu las privirea deloc…
Mi-a spus despre viaţa ei, despre preferinţele ei şi în final am întrebat-o ce caută într-un loc atât de abrupt şi periculos pentru că am realizat cât de incomod stăteam eu şi ce pericol real era. Mi-a spus că poate aşteaptă să se întâmple ceva rău să scape de atâtea supărări, de certurile părinţilor ei, de situaţia în care era, etc. Nu o să intru în amănunte prea triste. Ştiu că eu mă uitam uimit cum de o fată atât de frumoasă are atâtea probleme… Eu în mintea mea încă de copil credeam că dacă eşti atât de frumoasă nu ai probleme multe, că treci repede peste ele că eşti fericită ca eşti frumoasă, apreciată… Am tăcut o vreme, doar o priveam… Eram şocat efectiv! Era frumoasă ca un înger! Zâmbea atât de frumos şi povestea atât de frumos cu o voce liniştită şi caldă… Îmi venea să o sărut!
Până la urmă am realizat pericolul că stau de o vorbă poate pentru ultima oară cu o fată frumoasă care poate nu ştia ce vrea să facă! Şi am făcut tot posibilul să-i schimb gândurile am făcut complimente fără să vreau, am glumit puţin, am încercat totul… Mi-a zâmbit până la urmă şi a acceptat să mergem undeva înăuntru să discutăm că se înserase rău! Am stat cu ea de la 5 seara aproximativ până la 5 dimineaţa să vorbim! Nu ne mai săturam… Mă bucuram ca un copil că fac o faptă buna şi începea să-mi placă prea mult compania ei… Şi ei la fel, cred… Au închis peste tot, era să rămânem şi noi încuiaţi, ne-am amuzat pe acest subiect. Acum zâmbea cu toată gura! Eram fermecat de zâmbetul ei…
Am mai discutat şi în zilele ce au urmat. Uitase de gândurile ei negre, se uita mai mult în ochii mei negrii. Aşa era mai bine! Într-o zi a venit tatăl ei să o ia, era cam tristă, avea reacţii automate, se vedea că nu îi convenea ceva! M-am uitat spre ea, poate primeam măcar o adresă că nu ştiam decât un nume: Alina şi atât! Nu a reacţionat, era încruntată, debusolată, mai era puţin şi parcă m-ar fi lovit pe mine. M-am dat la o parte şi am privit de la distanţă! De ce aceste reacţii nervoase chiar şi cu mine? Eu nu îi făcusem nici un rău! Poate că eu chiar salvasem un suflet de fată de la un gest extrem! Mă simţeam neputincios, un pic trădat, trist, era un amalgam de sentimente puternice. Mă tot întrebam de ce? De ce nu pot obţine măcar ceva date să putem ţine legătura? De ce se purta aşa cu mine? Apărea obsesiv întrebarea: de ce?
A plecat cu tatăl ei… Uite aşa se pierde o prietenă bună şi o posibilă prietenie! Poate că ar trebui să fiu mulţumit cu faptul că am ajutat-o şi atât, cine ştie? Poate am salvat atunci un suflet de fată sau nu, cine ştie? Nici eu nu le ştiu pe toate, dar nu am înteles niciodată de ce unele fete renunţă atât de uşor la o prietenie posibilă? S-a mai întâmplat să se repete istoria, dar cu alte detalii, ramânând aceeaşi constantă: eu… Sau poate sunt doar o variabilă/ necunoscută în ecuaţia timpului? Am mai salvat, cred, de atunci tot cu discuţii lungi si fără să vreau şi băieţi şi fete de la gânduri negre, vreo doi au recunoscut clar si mi-au mulţumit…
Întrebarea mea pentru tine cititorule: Până când voi rezista să fiu refugiul altora şi pe mine cine mă va salva?
Un Gand Frumos,
Mihai Florian Dumitrescu
15-16 august 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu