Am privit pământul…

 

Am privit pământul…

Am privit pământul în culori. Era minunat. Şi m-am întrebat: de unde atâta minunăţie şi pentru cine? Şi atunci am înţeles că nu te pot iubi decât în curcubeul sentimentului din tine. Am privit ploaia de stele din tăcerea nopţii dorului de tine. Un fior de gândire m-a pătruns până-n timpanele şoaptelor iubirii de tine... Şi-un dor nebun în simţirea tandreţii atingerii buzelor tale fierbinţi îmi răscolea întreaga simţire. 

Am strigat... Am strigat fericirea din mine, am strigat să mă aud în întregul universului ce mă-nconjoară. Nu era nici prima, nici ultima oară... Când mă căutam pe mine să mă regăsesc în tine.

Am uitat trecutul durerii din mine şi-am descoperit prezentul alunecării în tine. Te ador... Şi-ador să mă pierd în privirea trandafirului din ochii tăi ce mă introduce în visarea viitorului îmbrăţişării tale nemuritoare-n iubirea dorinţei de noi...

Şi mă topesc... Mă topesc în greutatea sentimentului din mine, în căldura braţelor tale ce mă strâng în puterea dragostei ce ne bântuie întreaga simţire de trupuri firave ce dansează în eternitatea nevoii de iubire ce ne-a unit în destinele timpului ce parcă ne priveşte în viitorul trecutului uimit de atâta sentiment ce se naşte între doi îngeri renăscuţi ce se contopesc într-un sărut…

Ploieşti, 20 decembrie 2010,

Mihai Florian Dumitrescu,

(Gând Frumos pentru ideea lui de intens)

http://www.florian-dumitrescu.ro/

http://www.mihaifloriandumitrescu.ro/