(Cum am întâlnit un Sufleţel de flori)
M-am trezit într-o zi friguroasă de decembrie cu aceeaşi speranţă de a mă regăsi pe mine. M-am privit în oglinda timpului. Nu, nu mai eram eu cel sigur de mine, omul ce impresiona mereu prin puterea de a lupta. Vedeam doar un copil în haine de matur ce-şi ascundea lacrima durerii dorului de îmbrăţişarea ce îl aducea adesea în culmea fericirii.
Priveam prima iubire şi vedeam o dezamăgire… Prima dezamăgire… o iubire. Prima sărutare, prima atingere, un vis cuprins de uitare. Primul "Te iubesc", "Te doresc, numai pentru tine trăiesc"… doar o exaltare în nefiresc, o imagine de lumesc… Şi totuşi am iubit prima dezamăgire, urăsc prima iubire, am visat la primul sărut, am dorit prima atingere, am exaltat în nefiresc şi acum încerc să mai trăiesc… O imagine de lumesc.
Mă uitam la singurul prieten fidel ce m-a însoţit mereu: laptop-ul meu. I-am mulţumit că el nu m-a trădat în singurătatea tristeţii mele. Era un pic prăfuit. Am început să îl şterg din instinct. El merita atenţia mea doar îmi era prieten. Un prieten tăcut ce m-a ascultat mereu…
Am deschis o pagină de internet, am tastat repede google.ro. Căutam idei pentru un referat la facultate. Lumea încă aştepta minuni de la mine, nu puteam dezamăgi. Pentru ei, eu eram Petre (piatra) ce rezista oricând şi oriunde, dar numai eu ştiam ce simţeam în acea zi. Eu şi tristeţea ce pusese stăpânire pe mine. Mă luase prin învăluire…
Am găsit un link (legătură) către o pagină unde am citit câteva cuvinte cheie: "iubire", "de ce?", "aş lăsa de la mine", "nemurire". Am dat un click din reflex, poate doream încă să mai cred că e cineva ce credea în iubire. Era un site aparent obişnuit. Nimic care să mă impresioneze la prima vedere. Oare?
Am găsit un raspuns la o întrebare ce îmi bântuia mintea şi m-am regăsit în cuvintele unei persoane. Oare era posibil? Deşi, dacă este să analizăm superficial, cu toţii sau majoritatea pretindem că avem cam aceleaşi principii, ne asemănăm în idei, în trăiri. Pretindem…
Oare era posibil să caut iar fără să vreau ochii EI ca să visez iar, să am nevoie de cuvintele de pe buzele EI ca să vorbesc, să am nevoie de căldura inimii EI să nu îmi mai fie frig, să am nevoie de şoapta EI să nu mai fiu singur, să am nevoie de zâmbetul ce mă va face să uit ce e tristeţea, să am nevoie de atingerea ce mă făcea să simt iar că trăiesc? O EA oarecare în acea zi, dar specială pentru viitorul meu…
Căutam trecutul, un Prezent incert sau un Viitor în care să-mi regăsesc tăria sentimentului ce mi-a luminat de atâtea ori chipul şi m-a făcut să vibrez atât de nefiresc încât şi Luna să se întrebe atât de firesc: "Oare cum de există atâta trăire într-o imagine de lumesc?".
Am zâmbit un pic ironic… Era nefiresc. Şi simţeam cum iar mi se întrista Tristeţea, Durerea mă părăsea. Acum o durea pe Ea. Da, zâmbeam ironic cu o întrebare în gând: "Cum e acum d-na Durere să te doară şi pe tine ceva?". M-am gândit să o las să plece şi i-am arătat fereastra şi uşa, să aibă şi ea alternativă să nu spună că sunt rău.
Simţeam cum începeam să trăiesc din nou ceva frumos… Am tastat la întâmplare o parolă. Îmi aduc aminte că şi acum 5 ani impresionam câteva personae pe alt site doar prin felul meu de a fi şi a trebuit să dispar ca să nu mai primesc reproşuri că nu am timp să răspund tuturor.
Se repeta istoria? Nu aveam de unde să ştiu, eram doar un copil în haine de matur ce a căutat o îmbrăţişare ca să-şi uite trecutul.
Îmi făceam speranţe că mă voi ridica iar uitând trecutul ce m-a durut atât de mult şi voi face din nou iar o mică "minune": aceea de a face iar un suflet de fată să vibreze în iubire, să îi ofer un pic de fericire. Poate acum va fi altfel şi mi se va oferi şi mie...
Am început să scriu şi eu la întâmplare: “Să nu mă iubeşti tu, suflet de fată, sunt doar un sentiment ce din inima ta se naşte. Să nu mă adori, sunt doar o vibraţie de intens ce zâmbetului tău nefiresc i-a dat un nou sens. Promit să nu te rănesc, sunt aici în inima ta şi bat cu putere să dărâm zidul ce ne desparte. Nu mai fi tristă, zâmbeşte-mi în adierea sentimentului ce te răzbate… Îţi strig numele, numele tău de trandafir al iubirii eterne. Întinde aripa ta de înger frumos spre mine, am atâta nevoie de tine… Nu, nu ai cum să mă uiţi, eu sunt amintirea ta, nu ai cum să nu mă simţi, sunt în aerul ce îl respiri, sunt mica adiere din părul tău, sunt micul freamăt din sufletul tău. Sunt doar o idee din ceea ce am fost şi o speranţă a ceea ce voi fi. Sunt doar zâmbetul de pe faţa ta şi iubirea din inima ta, sunt doar EU, un titan ce şi-a învins Demonul temerii şi-ţi şopteşte atât de uşor... Te ador...”.
Parcă eram hipnotizat… dar îmi plăcea… Am continuat…
“De ce zâmbeşti tu, Înger Frumos, după atâtea tristeţi şi lacrimi vărsate fără vreun rost? De ce mă strigi în noapte, de ce îmi şopteşti numele cu buzele tale însetate? Sunt aici, în a inimii tale cetate… Te-am întrebat în miez de noapte printr-o stea ce îţi lumina chipul de departe: De unde atâta sentiment pur într-un suflet de fată de aur? Eu îţi zâmbesc şi te iubesc şi mă bucur. Mă bucur, să te privesc nu mă mai satur… Şi mă rătăcesc în a ochilor tăi splendoare, să te sărut nu mai am deloc răbdare. Ce mi-ai făcut tu înger renăscut de te iubesc ca un nebun, e totul atât de plăcut... E totul atât de plăcut că nu aş vrea să mă mai trezesc, omoară-mă cu tandreţea ta şi-ţi voi şopti cât te iubesc.”.
Of, nu ştiam ce e cu mine, nu am vrut să impresionez, nu am vrut să şochez sau să las pe cineva fără cuvinte, am vrut doar să smulg un zâmbet de fericire… Fericire de care şi eu aveam atâta nevoie… Şi am continuat…
“Ştii de ce îţi scriu? Pentru că fiecare sentiment, fiecare vibraţie pe care o vei simţi când te gândeşti la mine, te va face să visezi. Să visezi Uitarea, dar şi Amintirea, să poţi cânta Durerea, dar şi Bucuria, să poţi să adormi în Uitare şi să te trezeşti în Amintire. În Amintirea acelor senzaţii pe care nu le-ai putut încerca vreodată cu altcineva… În Uitarea impusă de tine ca să te trezeşti iar în Amintire. Eu am încercat să înţeleg, să înţeleg Neînţelesul, să ascult Neascultatul, să privesc Nevăzutul. Şi nu era decât o Linişte şi o sete de Înteles între atâtea Neînţelesuri încât am uitat şi să mulţumesc. Am uitat să mulţumesc că trăiesc. Că trăiesc sau că visez… Nu mai conta…”.
Şi am tot continuat fără să-mi dau seama că am facut un sufleţel să simtă ceva atât de intens, fără să-mi dau seama că începusem iar să simt că vibrez… Nu am vrut niciodată să fac rău cuiva în mod conştient deşi unele persoane din trecutul meu ar merita… Nu am vrut niciodată să fiu minţit sau să mint pe cineva, am fost mereu EU, un om ce se îmbăta numai cu idei, sentimente şi nu doreşte decât să fie iubit sincer mereu, fără limite… Cu toţii ne dorim acest lucru… În fond, cu toţii suntem oameni ce visează mai mult sau mai puţin… Iar eu visez la EA, un sufleţel de flori pe care l-am descoperit fără să vreau într-un colţ al timpului şi spaţiului, un sufleţel de sentimente atât de intense…
Ploieşti, 24 decembrie 2010
Mihai Florian Dumitrescu
Un Gand Frumos
www.florian-dumitrescu.ro
