Mormântul tăcerii...
Un val de lacrimi înnodate-n suspine,
Un ocean de sentimente uitate-n mine,
Un Crivăţ ce-mi înmoaie toată fiinţa,
Amorţit mi-e sufletul şi conştiinţa.
Un mormânt de tăceri sublime se naşte,
Totul moare înainte de a se cunoaşte,
Un univers de strigăte-n tăcere renaşte,
Un paznic ateu muribund e-ntreaga oaste.
O şoaptă se-ngroapă-n tăcerea eternă,
În adâncul ei, într-o neagră cavernă,
Trupul încă se zbate, plin de sudoare,
Mă sting încet... Nimic nu mă mai doare...
09 ianuarie 2012,
Mihai Florian Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu