Te iubesc printre lacrimi…

Te iubesc printre lacrimi…

Un adevăr trist… Sau poate doar un vis, un sentiment ce ne adoarme în noapte? Nu ştiu… Şi totuşi ştiu că este o expresie atât de frumoasă chiar dacă pare atât de tristă… De fapt şi tristeţea a călit sentimentele în oameni…

Te iubesc… Te iubesc… Te iubesc… Nu sună frumos? Eu simt cum vibrează ceva în mine… Simt cum mă cuprinde Necuprinsul, simt cum îmi doresc Nedoritul, simt cum mă prăbuşesc într-o lavă de trăiri şi mă topesc în Simţire… E atât de bine…

E atât de bine încât simt că trăiesc Trăirea şi îmi doresc Nemurirea… Doar TU… Doar TU mă mai înţelegi, doar TU mă învălui cu braţele tale de iubire şi îmi oferi dulceaţa buzelor tale pline de sentimentul din tine… Şi mă umplu de fericire…

Şi tremur… Şi o lacrimă se naşte în ochiul meu în care se oglindeşte doar chipul tău… Şi parcă renaşte acea lacrimă întruna, parcă doreşte să-mi inunde chipul de alte lacrimi… Te iubesc printre lacrimi… Câtă trăire… de neuitat… în tot necuprinsul din mine… ce te caută numai pe tine…

 

 

Îngenunchez… Poate să-mi adun lacrima… Nu vreau să mă părăsească! NU! Nu şi tu… De ce? Oare de ce? Şi mai apare o lacrimă la această întrebare… De ce oare?

Te iubesc printre lacrimi… E o dorinţă de sinceritate, de ceva pur în mine… E dorinţa unei lacrimi… Sau suspinul ei… Te doresc scumpa mea lacrimă şi mă întreb… Oare cât trăieşte o lacrimă?

O secundă sau o eternitate? O eternitate de lacrimi în iubire… De atâta iubire… De atâta iubire până şi cerul parcă te strigă pe tine… Unde eşti TU? Unde eşti TU, dragostea mea? Unde eşti tu, îngerul meu păzitor cu aripi de tandreţe? Strig către tine durerea dorului de tine, îmi strig în tăcere iubirea… Şi nu mă mai aude nimeni…

E atâta tacere… E tăcerea unei lacrimi ce se pierde încet, încet pe un obraz brăzdat de trăiri… E atâta tacere că îmi aud bătăile inimii… Încă traiesc, încă iubesc, încă respir… Încă o lacrimă… Încă un rând de lacrimi…

Bătăile inimii se transformă într-un cuvânt… La început nu se aude… Apoi deja îmi răzbate-n timpane atât de tare încât parcă vine din întregul univers… E numele tău… E numele tău între lacrimi şi o şoaptă de iubire… Te iubesc atât de mult…

Se spune din vremuri de mult apuse că lacrima ne purifică sentimentele şi ne învaţă că vom suferi mai mult sau mai putin chiar şi din cauza unui sentiment atât de frumos cum este iubirea… Pentru că tot mai puţini cred cu adevărat in ea… Iar când o găsesc la ei, se leapădă de ea ca de ceva rău… Iar când o gasesc la alţii, au grijă ei să strice şi altora dorinţa de a-şi găsi liniştea în iubire…

De aceea, eu îmi iubesc lacrima… E darul meu către tine… Din iubire… Mi-e atât de dor de tine…

Ploieşti, 09 septembrie 2011,

Mihai Florian Dumitrescu

Pentru un sufleţel de flori…