“Declaratie de dragoste”
Te iubesc!
Ce as putea sa iti spun mai mult decat atat? Ca am renuntat la mine de dragul tau? Ca te-am ridicat la nivelul divinitatii si ca plec fruntea pentru orice lovitura pe care mi-o dai? Ca soarele esti tu si apa imi este inutila daca nu te vad? Ca gravitez doar in jurul dorintei de a te simti aproape? Ca nu exista rasarit de soare pe care sa nu il aseman cu parul tau sau lac sau mare cu ochii tai? Nu… nu iti voi spune aceste lucruri… le cunosti prea bine si le ignori la fel de bine.
Iti voi spune altceva: esti pentru mine o iubire bolnava, prevestitoare de rele si necazuri, de suferinte si morti de idealuri. Esti rea si egoista! Esti dura si macabra! Esti pesimista si ironica! Esti trista…
Sa-ti reprosez ca nu ma iubesti, ca ma respingi mereu, ca ma umilesti si ma jignesti? Nu… n-as putea sa fac asta: e ca si cum mi-as da mie insumi o palma. Voi face altceva:
Te voi blestema!
Te blestem si te urasc! Te urasc pentru dispretul tau, pentru faptul ca nu ma pot desprinde sub nici un chip de murmurul tau jalnic. Te urasc pentru cuvintele spuse, dar mai mult pentru cele nespuse! Te urasc pentru toate lacrimile curse si pentru zavoarele puse in calea fericirii!
Te urasc si te blestem! Sa mori! Sa te scufunzi in ultimul abis din lume! Sa zaci singura milenii uitata pe fundul vreunei prapastii! Sa plangi si sa te schimbi! Sa renasti din propria cenusa precum eternul phoenix! Sa te ridici cu mult deasupra mea! Sa inveti sa dai fara sa ceri, sa induri fara sa astepti, sa ajuti fara sa ti se ceara, sa iubesti pur, curat… Sa fii cum nu ai visat vreodata, sa fii si sa ma urasti tu pe mine! Sa ma vezi mic, umil si sa imi razi din nou in fata: de data aceasta nu de ironie ci de mila; nu din sarcasm ci din compatimire.
Si atunci sa nu-mi para rau ca te urasc atat! Sa te admir si sa te urasc din ce in ce mai mult! Sa te ridic si mai sus pentru ca sa decazi in a mea privire si mai adanc! Sa te chem doar pentru a te izgoni! Sa te sarut doar pentru a te gusta.
Oricat as vrea asta nu se poate. Tu esti si vei fi vesnic asa: rece, cruda, nepasatoare si totusi izbitor de angelica. Iar eu, mereu la picioarele tale, implorand si cersind o privire, macar una. Cersind de dragoste si de ura! De iubire si de razbunare! Doamne, sa fii tu jos si eu sus… te-as invata multe lucruri… sau poate nu te-as invata nimic!
De ce? Pentru ca te urasc! Dar mai mult ma urasc pe mine insumi pentru ca nu te urasc deloc, nici macar putin si imi petrec clipa dupa clipa incercand sa mi te alung din suflet. Esti ciudata, fiinto! Spui ca nu ma vrei si totusi te-ai agatat ca o caracatita de sufletul meu; ti-ai intins tentaculele si le-ai infipt adanc, in fundul inimii; apoi le-ai prelungit si ai inceput sa ma sufoci incet, incet…
Sa vreau sa te mint pe tine sau pe mine insumi si n-as putea: frumoasa sau urata, angelica sau demonica, pura sau machiavelica, sacra sau profana- nu ma intereseaza! Sunt dependent de tine, de fiecare gest al tau: de privirile reci pe care mi le arunci, de “buna”-ul aruncat ironic, de ochii tai lipsiti de stralucire, de nebunia mea!
Asa ca n-am ce face! Te iubesc, te urasc, te divinizez, te umilesc, toate la un loc si stii de ce? Tu faci la fel! De aceea si spui, zilnic, cat de mult ma dispretuiesti! Si eu zic asta: te blestem sa te lasi iubita! Te blestem sa ma primesti in bratele tale! Te blestem sa ajungi SUFLETUL meu!
