vineri, 27 aprilie 2012

Noapte de vis...



“În noapte îţi aud privirea,
Privesc cântarea de demult
Şi aştept să vină amintirea
Pierdută-n al vieţii tumult.

Te simt cum tandru mă atingi,
Tu eşti iubirea mea eternă,
Mă-nvalui în săruturi lungi
Ş-aştept iubirea ta nocturnă...

Mă pierd în ochii tăi căprui,
Te-ating pe trupul tău plăpând,
Vibrezi, în poala ta mă ghemui
Şi-adorm cu chipul tău în gând.

Frumoasa mea, tu dulce sărutare,
Rescrie-mă în al iubirii poem,
Alintă-mă cu a ta îmbrăţişare
Visând la al fericirii blestem...”


Un Gând Frumos numit între pământeni Mihai Florian Dumitrescu,
“Ganduri pentru EA – Sentimente nespuse”, Editura National, 2011

Aş putea lua aripile unui Înger...




Aş putea lua aripile unui Înger...


Aş putea lua aripile unui înger şi să încerc să zbor pe un Gând Frumos în căutarea unui Înger ce mi-a bântuit Sufletul...
Aş putea fi ultima lacrimă de pe obrazul tău, o lacrimă de dor într-un ocean de speranţe, o lacrimă ce va răzbate până-n străfundurile inimii tale spunându-ţi cât de dor îmi este de tine, aş putea fi o rază de zâmbet sub ochii tăi de stele, dar ştiu că nu sunt nici Înger, nici Demon...
            Sunt doar un omuleţ care te caută, dar nu te găseşte…  Zâmbeşte pentru mine... E darul pe care îl oferi celui de lângă tine, e darul pe care îl doresc în fiecare zi... Dar nu uita să plângi pentru mine...
            Pentru că fiecare sentiment, fiecare vibraţie pe care o vei simţi atunci când te gândeşti la mine, te va face să visezi... Să visezi Uitarea, dar şi Amintirea, să poţi cânta Durerea, dar şi Bucuria, să poţi să adormi în Uitare şi să te trezeşti în Amintire... În Amintirea acelor senzaţii pe care nu le-ai putut încerca vreodată cu altcineva...
            În Uitarea impusă de tine ca să te trezeşti iar în Amintire... Eu am încercat să înţeleg, să înţeleg Neînţelesul, să ascult Neascultatul, să privesc Nevăzutul... Şi nu era decât o Linişte şi o sete de Înţeles între atâtea Neînţelesuri încât am uitat să şi mulţumesc... Am uitat să mulţumesc că trăiesc... Că trăiesc sau că visez. Nu mai conta…
            Eram doar eu cu un Înger... Dar unde era Demonul? L-am zărit... Îmi rânjea după un colţ... Era mulţumit că îi reuşise mica şaradă... Încercase să-mi zăpăcească Îngerul să aleagă Fizicul în loc de Suflet, Cuprinsul în loc de Necuprinsul universului uman... Eram supărat pe rânjetul lui. I-am răspuns cu un zambet. Al meu nu era fals...
            Necazul lui, acum să îl văd... Mă şi gândeam cum să îi răspund. Noaptea încă nu era câştigată de el... Toţi credeau că noaptea i se cuvine Demonului, dar eu speram să îi schimb rânjetul şi să îi arăt că noaptea este şi a Romanticului, a Lunii, a stelelor, a unei şoapte dulci în miez de noapte...
            Noaptea nu este a Demonului. Noaptea este a noastră, el nu ar trebui să aibă Avutul, să gândească nici măcar Negânditul. Nimic nu e al lui. Şi mă întorc în visare... În visarea uitării, în liniştea nopţii de neînţeles...
Eram acum doar eu. Dispăruse şi Îngerul... Eram atât de ocupat să înving Demonul că uitasem de Îngerul meu... Şi mă retrag din nou în turnul meu de fildeş cu gândul la Îngerul meu tăcut de Alabastru şi îmi revine în minte obsesiv zâmbetul ochilor de flori... Oare m-a uitat deja?


Mihai-Florian Dumitrescu
07 iulie 2010, “Ganduri pentru EA”, Editura National

joi, 26 aprilie 2012

Mereu sau Niciodată?




"Odată s-au întâlnit Niciodată cu Mereu. Niciodată a spus: eu voi fi Mereu. Mereu a replicat: Nu vei fi niciodată..." (Mihai Florian Dumitrescu, 2006, "Ganduri pentru Ea", Editura National)

duminică, 1 aprilie 2012

O şoaptă


 
O şoaptă

Se naşte o linişte-n necuprins
Şi-un fior de dulce apăsare
Pe-o rază de sentiment aprins
Şi-un gând vibrează-n tăcere...

O lume-ntr-un ocean de vise,
O lume-ntr-o singură şoaptă
Se pierde pe cărări nescrise,
E-un vis ce naşte o speranţă...


O rugă către albastre ceruri,
O trăire adormită-n tăcere
Mă lasă pierdut în anotimpuri
În a ursitoarelor prezicere...

Un strigăt trezit în simţire
Din ceruri parcă mă străbate,
E doar un înger ce dă citire
Unui testament de libertate... 

 
De ce? mă-ntreabă a mea şoaptă
Până când? şi sufletu-mi zise,
Nu e viaţa destul de nedreaptă
Să ne ucidă ale noastre vise?


31 martie 2012,
Mihai Florian Dumitrescu