“Uneori simţim cum ne vibrează
inima când simţim adierea trecerii sufletului pereche ce l-am căutat atâta amar
de vreme cu gândul, printre paşii noştri grăbiţi către niciunde, printre
picăturile de ploaie ale lacrimilor tristeţi şi adânci dezamăgiri, printre
rugăciunile intense între trăiri cu mâinile strâns unite în sufletul nostru ce
strigă după fericirea pierderii în timp şi spaţiu alături de fiinţa atât de
dragă inimii noastre. Şi ne putem pierde în iureşul grabei noastre întru
tristeţe, durere şi dezamăgiri nedorind să ne căutăm bucuria găsirii acelei
inimi alături de care omenescul piere şi regăsim divinul din noi, învăţăm să
preţuim şi să iubim nefirescul din noi, să ne pierdem în ideea de noi renunţând
la noi, să ne topim într-o eternă sărutare…”
(Mihai Florian Dumitrescu, 17-12-2010)
