Aş putea lua
aripile unui Înger...
Aş putea lua aripile
unui înger şi să încerc să zbor pe un Gând Frumos în căutarea unui Înger ce
mi-a bântuit Sufletul...
Aş putea fi
ultima lacrimă de pe obrazul tău, o lacrimă de dor într-un ocean de speranţe, o
lacrimă ce va răzbate până-n străfundurile inimii tale spunându-ţi cât de dor
îmi este de tine, aş putea fi o rază de zâmbet sub ochii tăi de stele, dar ştiu
că nu sunt nici Înger, nici Demon...
Sunt
doar un omuleţ care te caută, dar nu te găseşte… Zâmbeşte pentru mine... E darul pe care îl
oferi celui de lângă tine, e darul pe care îl doresc în fiecare zi... Dar nu
uita să plângi pentru mine...
Pentru
că fiecare sentiment, fiecare vibraţie pe care o vei simţi atunci când te
gândeşti la mine, te va face să visezi... Să visezi Uitarea, dar şi Amintirea,
să poţi cânta Durerea, dar şi Bucuria, să poţi să adormi în Uitare şi să te
trezeşti în Amintire... În Amintirea acelor senzaţii pe care nu le-ai putut
încerca vreodată cu altcineva...
În
Uitarea impusă de tine ca să te trezeşti iar în Amintire... Eu am încercat să
înţeleg, să înţeleg Neînţelesul, să ascult Neascultatul, să privesc
Nevăzutul... Şi nu era decât o Linişte şi o sete de Înţeles între atâtea
Neînţelesuri încât am uitat să şi mulţumesc... Am uitat să mulţumesc că
trăiesc... Că trăiesc sau că visez. Nu mai conta…
Eram
doar eu cu un Înger... Dar unde era Demonul? L-am zărit... Îmi rânjea după un
colţ... Era mulţumit că îi reuşise mica şaradă... Încercase să-mi zăpăcească
Îngerul să aleagă Fizicul în loc de Suflet, Cuprinsul în loc de Necuprinsul
universului uman... Eram supărat pe rânjetul lui. I-am răspuns cu un zambet. Al
meu nu era fals...
Necazul
lui, acum să îl văd... Mă şi gândeam cum să îi răspund. Noaptea încă nu era
câştigată de el... Toţi credeau că noaptea i se cuvine Demonului, dar eu speram
să îi schimb rânjetul şi să îi arăt că noaptea este şi a Romanticului, a Lunii,
a stelelor, a unei şoapte dulci în miez de noapte...
Noaptea
nu este a Demonului. Noaptea este a noastră, el nu ar trebui să aibă Avutul, să
gândească nici măcar Negânditul. Nimic nu e al lui. Şi mă întorc în visare...
În visarea uitării, în liniştea nopţii de neînţeles...
Eram acum doar
eu. Dispăruse şi Îngerul... Eram atât de ocupat să înving Demonul că uitasem de
Îngerul meu... Şi mă retrag din nou în turnul meu de fildeş cu gândul la
Îngerul meu tăcut de Alabastru şi îmi revine în minte obsesiv zâmbetul ochilor
de flori... Oare m-a uitat deja?
Mihai-Florian Dumitrescu
07 iulie 2010, “Ganduri pentru EA”,
Editura National
